5 preparate antice pe care le poți mânca și-n ziua de azi

De la împărații antici la mâncarea fast-food a Americii din zilele noastre, plăcerea gustului a fost întotdeauna parte integrată a vieții cotidiene. În ciuda greutăților, strămoșii noștri reușeau să găsească timp pentru a transforma produsele din jurul lor în delicatese care făceau furori pe mesele celor înstăriți (sau mai puțin înstăriți) în diverse epoci.

Iar dacă vrei să fii un chef cu ștaif, ar trebui să cunoști și un pic de istorie gastronomică, mai ales că unele dintre aceste preparate… preistorice pot fi reinterpretate în versiuni moderne. Hai să trecem în revistă 5 feluri de mâncare antice, care mai de care mai gustoase și mai interesante:

Maccu

maccuMaccu ar putea trece drept mâncarea preferată a lui Hannibal Lecter, care ar putea să o folosească drept armă (vezi mai jos de ce). Vorbim despre un preparat din Roma antică, având la bază boabe de fava strivite (fava e un soi de fasole). Creat inițial în Sicilia, acest tip de mâncare s-a răspândit rapid în momentul în care insula a fost integrată în Imperiul Roman. Cunoscuți drept unii dintre cei mai buni bucătari, locuitorii Siciliei au făcut cunoștință cu alimentul în trecutul îndepărtat, data exactă nefiind cunoscută.

În ceea ce privește modul de preparare, boabele de fava erau fierte cu diferite mirodenii și ierburi. Era adăugat ulei de măsline și rezultatul era servit ca supă. Resturile puteau fi strecurate, lăsate să se întărească și apoi mâncate drept gustări (uneori erau tăiate, date prin făină și prăjite pentru a fi ulterior mâncate). Deși astăzi maccu este o raritate în Sicilia, unele restaurante mai servesc acest tip de „mâncare pentru popor”, readucând nostalgia vremurilor trecute.

Interesant însă, este că boabele de fava pot produce stări de rău sau chiar moartea persoanelor cărora le lipsește enzima glucoză-6-fosfat dehidrogenază. Unii oameni fără această enzimă nu pot procesa toxinele din boabele de fava, astfel încât celulele lor roșii sunt distruse. Această boală ereditară este mai frecventă în bazinul Mării Mediterane decât în America sau în alte părți.

Shrikhand

ShrikhandTrăgându-și numele din cuvântul sanscrit pentru „lapte” (ksheer) și din persanul pentru „dulce” (gand), shrikhand este un desert făcut din lapte fermentat. Originile exacte s-au pierdut în negura timpului dar istoria spune că provine din vestul Indiei antice.

Pe vremuri, păstorii nomazi își agățau în copaci peste noapte tolbele cu iaurt, îngroșându-l. O versiune mai târzie a shrikhand-ului conține diverse ingrediente, între care zahăr, mirodenii și nuci.

În zilele noastre, shrikhand încă se servește frecvent drept mic dejun în India de Nord. În Sud, s-a păstrat sub forma tradițională de desert. În ceea ce privește procesul de preparare, laptele este încălzit și apoi răcit la temperatura camerei, adăugându-se culturi pentru a forma cașul. Acesta este strecurat pentru a elimina zerul, apoi amestecat cu ingredientele dorite.

Tamales

tamalesRețetă mezo-americană tradițională, tamales a fost gătită încă din jurul anilor 1500 î.Hr, unele dovezi indicând (nu foarte sigur, totuși) faptul că era preparat chiar și acum 10.000 de ani.

Cuvântul derivă din cuvântul Nahuatl pentru „mâncare împachetată“ (tamalii) iar forma corectă de singular este tamal. Tradiția spune că mayașii obișnuiau să gătească turtele din porumb atât umplute cât și neumplute, umpluturile variind de la pește la fasole și ouă.

Tamales-urile aztece erau destul de asemănătoare, câteva descrieri venind din partea lui Bernardino de Sahagun, un preot spaniol care a scris despre experiența lui din Lumea Nouă, la scurt timp după ce aztecii au fost cuceriți. (există și varianta de desert în care tamales erau umplute cu fructe sau miere).

Tamales, în special cele făcute din amarant măcinat, au o conotație religioasă, în special de când începuseră să fie utilizate drept ofrandă pentru diverși zei. Drept urmare, Biserica Catolică a interzis tamales și amarantul. Iar pedeapsa pentru cei prinși cu o astfel de mâncare era mai mult decât dură: execuția.

În ceea ce privește învelișul tamales-ului, care era folosit pentru a ajuta procesul de înnăbușire, acesta era realizat cu pănuși de porumb, în zonele tropicale fiind utilizate cojile de banane.

Papadzules

papadzulesUn fel de enchilada a erei pre-Columbiene, papadzules este o mâncare tradițională din Peninsula Yucatan. Gătit de mayași, acest preparat era format din tortillas de porumb, înmuiate în sos de semințe de dovleac (alte varietăți de dovlecei pot fi și ele folosite). Ouă fierte și tăiate în bucăți sunt puse în tortilla, aceasta este închisă și acoperită cu sos de roșii.

Papadzules din ziua de astăzi au picături de ulei de dovleac sau bostan pe toată suprafața. Sunt o mulțime de discuții care pun problema dacă mayașii ar fi putut să obțină același gust ținând cont de lipsa tehnologiei avansate (ar fi putut utiliza diferite uleiuri, nu neapărat cele moderne).

Cât despre nume, legenda spune că acesta vine de la „mâncare pentru domni”, papadzules fiind servit conquistadorilor spaniolilor după ce i-au cucerit pe mayași. (alte surse spun că numele provine din termenii maya pentru „mâncare” și „iubire“).

Harissa

harissaA nu fi confundat cu sosul tunisian, extrem de picant, care are același nume, harissa este o mâncare tradițional armenească. Un fel de preparat festiv, popular în timpul sărbătorilor și a altor zile religioase, în fapt un păsat gros, făcut din grâu și pui sau miel.

În timpul posturilor ce presupun renunțarea la carne, se utilizează mirodenii și legume în locul acesteia. Harissa e greu de preparat deoarece se gătește la foc mic și necesită amestecarea continuă. Totuși, preparatul e parte a valorilor culturale armene, acest slow cooking fiind elementul de bază.

Numele preparatului provine, conform legendelor, de la Gregorian Iluminatul, sfântul protector al Armeniei. Se pregătea o mâncare de oaie și pentru că nu ar fi fost suficientă pentru toată lumea, Sfântul Gregorian a venit și a adăugat grâu. Atunci când a văzut că acesta se înglobează și mâncarea sporește, a strigat „Harekh!“ (adică „amestecă“). Mult timp după aceea, harissa a fost mâncarea oferită sărmanilor de către bisericile din Armenia.