Dr. Şerban Damian, despre carne roşie, gluten şi regimul raw-vegan, maratoane şi fotbal cu porţia

Şerban Damian este, cam de un an şi jumătate, nutriţionistul echipei naţionale de fotbal. În rest, ajută tot felul de oameni să se hrănească sănătos, cuviincios. Aprecierile de pe net la adresa lui sunt cvasiunanim pozitive, iar asta nu e puţin lucru într-un domeniu încă populat de destui vraci, iluminaţi, figuri mesianic-dubioase. Îl respect dintotdeauna pentru că e un profesionist adevărat, care nu se sfieşte să admită că are mereu ceva de învăţat. Ne ştim de vreo 13 ani, din vremea când eram deopotrivă colegi de redacţie şi de cartier. Cu puţin timp înainte de a se apuca să alerge maratoane. Şi de a fi confirmat, ca specializare, de Comitetul Internaţional Olimpic, una dintre cele mai înalte acreditări posibile în domeniul lui de activitate. M-am simţit întotdeauna firesc sporovăind cu el şi am aflat, în timp, o grămadă de chestii interesante legate de tot ceea ce înseamnă nutriţie – şi sănătate, în general. M-am gândit că ţi-ar prinde bine şi ţie. Dincolo de faptul că eşti curios să afli cum fierbe oala la Naţională.

Pentru bărbatul român, ce e mai important: mâncarea sau fotbalul?

(râde) Nu ştiu, depinde de bărbat. Dacă e vorba de mine, mâncarea e mai importantă, şi pe plan personal, şi pe plan profesional – mai ales, că aici se învârte tot universul meu. Fotbalul recunosc că mă interesează doar din punct de vedere ştiinţific, ca oricare alt sport, deşi pasiunea mea e pe partea cu alergatul, cu maratoanele, cum ştii. Însă cu fotbalul e o nebunie, într-adevăr. Aşa că, pentru mulţi, cred că fotbalul e mai important.

Au reuşit să te molipsească vreun pic cu această nebunie?

Ce să spun, am trăit de mai multe ori nişte momente intense, mai ales înainte de intrarea pe teren, atunci când se adună toată lumea, se face o grămadă şi toţi strigă „Luptăm, luptăm, luptăm!“ E o stare care nu are cum să nu te prindă. Şi atunci când se cântă imnul, mai ales că am stat pe teren întotdeauna, suntem acolo, cu jucătorii… Altfel, experienţa mea cu fotbalul românesc nu e prea plăcută. Atmosfera de la meciuri nu e ce trebuie. Din cauza suporterilor. Afară e altceva. Când am fost să jucăm în Polonia sau Danemarca… cu totul altceva. La noi, imediat se scindează, vezi galeriile cluburilor, se înjură între ele, apoi încep să înjure FRF, apar bannere homofobe, naţionaliste etc., exact ceea ce nu ar trebui să existe pe un stadion. În primul rând, nu te prea simţi în siguranţă, oricând am avut impresia că se poate întâmpla ceva mai puţin plăcut. Plus că Naţionala nemergând foarte bine, spectatorii nu sunt prea mulţumiţi. Dincolo de asta, în mod greşit, ei vin la meciuri şi aşteaptă ca jucătorii să facă ei ceva care să merite să îi încurajeze, nu îi susţin necondiţionat.

Bine, dar şi la meciurile de afară galeriile îşi mai admonestează favoriţii, atunci când ratează sau temporizează excesiv…

Da, corect, însă la noi senzaţia e alta: „Sunt buni numai când sunt buni, când sunt mai puţin buni, nu trebuie să îi susţinem.“ Nu e aşa. Jucătorii se hrănesc foarte mult cu încurajări, contează foarte mult să nu simtă un public ostil şi cred că şansele de a reuşi ar fi mai mari dacă am avea nişte suporteri mai dedicaţi.

E vreun meci de care îţi aminteşti în mod deosebit?

Atunci când am câştigat a fost cel mai frumos… Când am fost în Armenia, când am jucat cu Chile, la Cluj…

În fotbal sau altă disciplină – în ce măsură alimentaţia poate influenţa performanţa sportivă?

O să îţi răspund cu un citat. Cineva mult mai deştept decât mine, profesorul Ron Maughan din Marea Britanie, a zis cam aşa: „Un regim alimentar nu poate face dintr-un om obişnuit un campion, însă o alimentaţie deficitară poate face dintr-un campion un mediocru.“ Cam asta e importanţa nutriţiei în sport. Nu te aştepti ca printr-o alimentaţie bine pusă la punct, cu suplimente ş.a.m.d, să faci dintr-un sportiv de valoare medie un superatlet. Dintr-un alergător mediocru nu poţi face un Usain Bolt sau Gebreselassie. În schimb, oricare dintre aceştia – este valabil pentru orice sport –, dacă e hrănit prost, nu va ajunge să alerge, joace etc. la valoarea, la capacitatea lui maximă. Alimentaţia e una dintre rotiţele care te ajută să atingi maximum de potenţial, dacă toţi ceilalţi factori sunt aşa cum trebuie. O alimentaţie bună te ajută să sprintezi mai repede, să te refaci mai repede… Le explic, de exemplu, jucătorilor noştri de ce e important să consume carbohidraţi înainte de meci, de ce trebuie să mănânce ceva la pauză…

Chiar mănâncă la pauză?

Teoretic, da, practic, au emoţii mari şi nu prea o fac… Există studii care arată că, în condiţii de efort sporit de lungă durată, cum este un meci de fotbal, spre final, depozitele de glicogen scad şi nu mai ai energie. Un alt sportiv, la fel de bine pregătit, dar care s-a şi hrănit, o să aibă un pic mai multă energie, o să sprinteze mai rapid, o să ajungă mai repede la minge… E posibil să mai ai puterea mentală la final, însă corpul să nu te mai ajute. Nu contest, ei au mai multă experienţa practică în domeniu, unii joacă fotbal de la şase ani, şi îşi cunosc organismul, însă eu vin cu argumente ştiinţifice pentru a încerca să optimizăm anumite aspecte.

Le faci diete personalizate?

Nu. Noi stăm prea puţin acolo, nu avem cum să mâncăm diferenţiat. Se mănâncă în regim bufet suedez. Le pun doar pe masă sugestii de meniu, cu unităţi de măsură uşor identificabile, nu gramaje, din ceea ce există – să zicem, trei tipuri de carne, trei garnituri, salate etc. –, ca să ajungă la valori energetice adecvate pentru un jucător de talie medie. Sigur, e o mare diferenţă între un Torje, de exemplu, şi Pantilimon, care are doi metri. Nevoile lor sunt altele, au destulă experienţă. Eu doar încerc să reglez nişte chestii… Spre exemplu, înainte de un efort mare, salata cu carne nu foloseşte prea mult, ai nevoie de carbohidraţi. Mă mai ocup de suplimente şi, de asemenea, le fac tot felul de shake-uri proteice – aici pot să mă desfăşor eu cel mai tare. Plus partea de hidratare, care e foarte importantă.

Bine, în afară de cei mai tineri, majoritatea joacă în străinătate, sunt în formă foarte bună, materialul e bun, nu este mult de corectat. Mai mult de făcut e la echipele mai mici, la tineret etc., acolo începe educaţia. În acest sens, împreună cu doi colegi de la Federaţie am scos un „Ghid de nutriţie în fotbal“, o broşurică cu informaţii de bază, care e deja distribuită către loturi, cluburi, tot ce e afiliat.

Bun, cum ajunge un nutriţionist la echipa naţională? Ai avut pile?

(râde copios) Măi, nu am avut pile. Să zicem că am avut încrederea pe care mi-a acordat-o medicul Federaţiei. Atunci când a venit Christoph Daum… sau, de fapt, puţin înainte, a vrut să îşi mărească echipa. A început prin a face o comisie medicală în cadrul Federaţiei şi atunci m-a cooptat pe mine. Bine, fiind printre puţinii în zona asta, de nutriţie sportivă, nu a fost prea greu… nu e ca şi cum m-a ales dintre 1.000 şi ceva de specialişti. Apoi, când a venit domnul Daum, a existat o deschidere spre astfel de lucruri – înainte nu existase nutriţionist la Naţională. El a venit cu o viziune diferită a ceea ce înseamnă staff-ul unei echipe. Mi s-a propus, am ezitat puţin, apoi am acceptat. Până la urmă, e unul dintre cele mai de sus locuri unde poţi ajunge. M-a bucurat faptul că şi actualul selecţioner, Cosmin Contra, a menţinut staff-ul medical în aceeaşi formulă modernă.

Ai anticipat cumva una dintre întrebările viitoare – de aici, ce urmează să faci? Să pregăteşti astronauţi?

Nu, ce mi-ar întregi mie cariera ar fi să lucrez cu lotul olimpic. Cu vreun lot olimpic, o anumită disciplină, sau lotul olimpic al României în ansamblu. Mai ales că pregătirea mea e legată de Comitetul Internaţional Olimpic… Acum, dacă aş fi cooptat la Manchester United sau la PSG, nu m-ar deranja… (râde cu poftă) Deşi, sincer, nu cred că m-aş duce, nu îmi place ideea de a-mi lăsa familia, de a-mi lăsa business-ul…

Am înţeles. Dincolo de asta, ce îţi mai doreşti să faci?

Vreau să înfiinţez nişte burse – mă refer la servicii, nu la bani – pentru sportivi talentaţi şi fără posibilităţi, însă cu şanse reale de a ajunge la Olimpiadă, spre exemplu. Bursele „Superfit“. Să iau un puşti de 17 ani, dintr-un anume sport, că om mai avea şi noi aşa ceva, şi să-l ajut cu programe de nutriţie, de refacere, cu suplimente, cu tot ceea ce trebuie…

Apropo de talente, cum era cu Paavo Nurmi, cu Zatopek? Aveau vreun program de nutriţie sau era doar fibra, potenţialul lor nativ?

În primul rând, nu era aşa concurenţă. Ei erau oricum extrem de talentaţi, asta îi avantaja. Aveau sisteme de antrenament, existau şcoli de antrenament, însă nu beneficiau de atâtea studii ştiinţifice, nu cred că aveau suplimente… Acum, sunt mulţi foarte sus şi foarte aproape unul de altul. E foarte greu să ajungi acolo şi să faci o diferenţă. Dacă eşti undeva în zona de mijloc, nu contezi. Rezultatele de la noi, cu mici excepţii, sunt departe de ceea ce se întâmplă la nivel mondial. Probleme de selecţie? Nu mai există susţinere? Nu ştiu.

Că tot am amintit de figuri celebre din domeniul alergării – cum se apucă omul de maratoane?

Se apucă în primul rând observându-i pe alţii şi întrebându-se: „N-aş putea să fac şi eu chestia asta?“ Am alergat primul maraton în 2007, iar primul semi-maraton, în 2006. Asta după ce am fost împreună cu un triatlonist, în străinătate, la curse de Ironman şi am scris despre acele concursuri, precum ştii. Eu nu aveam nicio treabă cu alergarea, cu sportul de anduranţă, nici nu mă gândisem că aş putea face aşa ceva. Ei, când stai pe margine la un astfel de concurs şi vezi oameni de toate dimensiunile, de toate vârstele, alergând, începi să te întrebi: „Stai puţin, ei de ce fac asta? O fi ceva aici…. Trebuie să fie ceva interesant, plăcut şi nu imposibil.“ Te duci la Ironman. 3,8 km înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare. Un efort imens. Vedeam oameni de 60-70 de ani reuşind să încheie un maraton dupa toate celelalte probe. Mi s-a părut fantastic. Am început şi eu, uşor-uşor, întâi pe bandă… Am alergat primul semi-maraton într-o toamnă, apoi am început să mă antrenez pentru semimaraton. Cam haotic, nu prea aveam eu metodă pe vremea aia. În fine, am alergat. Sunt aproape 11 ani de atunci… Mi-a plăcut foarte mult. Am alergat de atunci 35 de curse de maraton. Toată treaba în maraton e să îţi dozezi bine efortul. Altfel, oricine poate să o facă. Sigur, cu un minimum de pregătire. Trebuie să îţi obişnuieşti organismul cu efortul ăsta, câteva luni, să îţi creşti volumul de antrenament…

Apoi m-a prins aşa de tare treaba asta, a ajuns să mă pasioneze, să devină chiar un mod de viaţă. Ştii care e adevărul? E cam singurul lucru care reuşeşte să mă calmeze, să mă echilibreze, într-o lume plină de factori de stres. În rest, totul mă tensionează. Unii meditează, fac yoga, alţii citesc ori fumează. Eu mi-a descoperit supapa în alergare. Este ora mea când mă duc şi alerg şi sunt detaşat de tot. Este pastila mea antidepresivă. Maratoanele sunt factori de motivaţie. Când stabilesc că mă duc la un maraton, se trasează o linie foarte coerentă de antrenamente, sunt foarte conştiincios… E mai bine aşa, nu pot să fac doar de întreţinere, trebuie să am un obiectiv… Iar maratonul în sine e o experienţă foarte interesantă. Să fii la linia de start cu atâta lume, apoi tot efortul ăla care te transformă… Să îţi ţii mintea sub control. Să nu îţi dai voie să te opreşti, să nu îşi dai voie să oboseşti, să te doară… Ca tendinţă generală, cred că e vorba de nevoia omului urban modern de a ieşi din casă, din birou. Chiar dacă nu alergi în creierii munţilor, măcar în parc, mai vezi un copac, o pasăre…

Revenind un pic la nutriţie, au existat mereu alimente şi nutrienţi care au fost considerate toxice, apoi benefice, iarăşi otrăvitoare – sau viceversa… Lactatele full-fat, carnea roşie, grăsimea de porc… Care este acum „vinovatul de serviciu“?

Trendul e că de la blamarea grăsimilor s-a trecut la blamarea carbohidraţilor, mai ales a celor simpli. Este corect, excesul de zaharuri simple nu e benefic. Apoi, o temă la zi – din punctul meu de vedere, falsă – e blamarea glutenului. Pare că s-a mai stins un pic, totuşi rămâne de actualitate prin anumite medii. Intoleranţa există, însă asta ţine de patologie. De la asta şi până la a afirma că fiecare om trebuie să evite glutenul e o discuţie mult prea amplă, ca să spun aşa… Apoi, tema cu mâncatul crud, raw-vegan. Din punctul meu de vedere, rămâne o altă exagerare în domeniu, care nu îşi găseşte justificări ştiinţifice pentru a fi adoptată ca stil de viaţă, soluţia cu „S“ mare. Unii se tem de lapte – că nu e pentru oameni, că nu ar trebui să bem… O altă prostie care ar trebui să dispară. Nu există justificări pentru a renunţa la un aliment hrănitor.

Bine, dar studiile alea din Asia, care…

Nu sunt studii, nu în sensul ştiinţific al cuvântului. Ca să ai un studiu, trebuie să ai nişte criterii pe care să le îndeplineşti. Sunt nişte simple observaţii, corelaţii forţate, care au fost demontate. Aşa cum e cu carnea roşie, că tot ai spus. Da, există o corelaţie între cancerul de colon şi consumul de carne roşie, însă în exces şi doar la persoanele cu o anumită predispoziţie. Nu înseamnă că oricine trebuie să evite carnea roşie. Exagerările astea nu sunt bune, nu duc nicăieri.

Care e mâncarea ta preferată? Ce eviţi?

Ciorba de perişoare. Încerc să evit prăjelile (care îmi plac). Nu îmi iese întotdeauna. (zâmbeşte)

Câtă putere are nutriţia pentru un om obişnuit, nu un sportiv de performanţă, şi unde se opreşte ea?

Există o ştiinţă care se numeşte nutrigenomică şi care studiază influenţa pe care o au alimentele asupra exprimării anumitor gene. Şi înainte de naştere, şi apoi, se dovedeşte că profilul general de nutriţie are capacitatea să îţi influenţeze viaţa la nivel celular, să inhibe anumite gene şi să exprime altele. Prin alimentaţie, se poate influenţa, mai mult în rău, de regulă, la nivel de ADN. Aşa cum, în sport – aici am studiat eu mai mult – un anumit profil al proteinelor poate să determine un lanţ de evenimente care să favorizeze o dezvoltare mai mare a masei musculare. Care, în principiu, înseamnă creşterea performanţelor. Ceaiul verde conţine nişte substanţe numite catechine. Care influenţează anumite segmente din celule, care, la rândul lor, influenţează refacerea ADN-ului. Faptul că ai consumat mai mult ceai verde te poate apără de o boală gravă, printr-un mecanism de protecţie declanşat la nivel celular. Uite, ceva ce am aflat şi eu recent, de la o pacientă. O pacientă cu vitiligo – o boală autoimună, pentru care nu se ştie nici mecanismul de declanşare, nici leacul –, căreia medicul dermatolog i-a recomandat să bea în fiecare zi sucul de la o ţelină, un morcov şi un păstârnac. Petele i s-au retras aproape complet. Un simplu gest din alimentaţie. Nu ştiu cine a observat asta, însă mi s-a părut remarcabil.

 

Pe dr. Şerban Damian îl găseşti la www.superfit.ro şi www.nutritionist.info.ro.