Ovidiu Buta, despre cum să te simţi bine în pielea/haina ta

Îmi e, pur şi simplu, dificil să îl introduc pe Ovidiu Buta, fostul meu coleg de redacţie, de zile cu 18-20 ore de muncă, de deadline-uri la mustaţă, de curse aeriene aidoma, de şedinţe foto la 0 °C, prin păduri limitrofe şi pe marginea drumurilor publice (amicii, mai ales Zoli Toth, ştiu de ce)… Pe de o parte, pentru că este… ei bine, atât de faimos, inclusiv graţie emisiunilor TV, iar pe de alta, necunoscut (ca orice autor anonim, vorba comentariilor de limba română), prin prisma proiectelor sale din zona teatrului, publicităţii, artelor decorative ş.a., despre care puţini ştiu. Redactor, Fashion Director, stilist, critic de modă, moderator, comentator şi realizator TV, scenograf, costumier, profesor, trainer, mentor ş.a., Ovidiu este, în esenţă, un incorigibil creator de imagine, cu un discurs savuros-copios, care se bazează pe nişte reguli foarte simple. Pe unele dintre ele a avut disponibilitatea de a ni le dezvălui. Plus care e faza cu armura bunicului şi reuniunile men in black.

Cum este să fii cel mai cunoscut stilist şi critic de modă din România?

Habar nu am. Niciodată nu mi-am pus întrebarea cum e să fii cel mai cunoscut. Niciodată nu mi-am dorit să fiu cel mai cunoscut. Nu e o figură de stil şi nici o falsă modestie. Când mă mai duceam la Universitatea de Arte, la studenţii din anii terminali, să le spun ce îi aşteaptă, prima dată îi întrebam: „De ce faceţi această meserie, ca să apăreţi în paginile unei reviste sau pentru că aveţi ceva de spus?“ Întrebarea asta mi-o adresez şi mie.

Întotdeauna am făcut această meserie pentru că am avut ceva de spus sau (zâmbeşte) am crezut că am ceva de spus… Iar succesul a venit la pachet. În rest, celebritatea funcţionează până la punctul în care oamenii ţi se uită în farfurie la propriu. De fiecare dată când am o emisiune TV, simt că viaţa mea e puţin altfel şi că trebuie să fiu mai atent… Oamenii te filmează, te fotografiază… Altfel nu trebuie să îţi trăieşti viaţa în ideea că eşti extrem de celebru, că trebuie să te comporţi într-un anume fel.

Ce element din partea de educaţie şi training consideri că te-a ajutat cel mai mult în carieră?

Cultura generală. Meseria mea este o reinterpretare a unor lucruri care s-au spus deja. Stilistul ia nişte lucruri disparate şi le pune laolaltă într-un tot unitar. Nu e un sculptor, nu caută într-o piatră şi generează o formă nouă. Caută în teatru, în istorie, în arhitectură, arte decorative, ia lucrurile de care are nevoie, le pune împreună ca să genereze ceva care, cel puţin, pare nou. Fără această cultură generală, fără această plăcere de a vedea mereu lucruri noi, de a călători, de a te duce la teatru, de a învăţa…  nu merge. Ca să înveţi să te îmbraci corect durează 30. Subliniez „corect“. Oricine poate să facă. Acele manuale ale noastre de la GQ erau despre cum să te îmbraci tu fără să ai nicio experienţă.

Ca să creezi ceva, cu adevărat, nu e suficient să ştii ABC-ul meseriei. Apropo şi de partea cu celebritatea. Stilistul, ca şi designerul, îşi pune numele pe ceva. „E o creaţie a lui Ovidiu Buta, a Doinei Levinţa… a fost făcut de Buta, de Levinţa…“ – cam aşa se spune, nu? Atunci oamenii vor să te vadă pe tine acolo. Cam orice femeie cumpără o creaţie pentru că e mai degrabă atrasă de personalitatea celui care creează decât de creaţie în sine.

Ai amintit aici de femei. La bărbaţi funcţionează la fel?

Vezi, noi tot discutam că bărbaţii vor ajunge la acelaşi sistem ca femeile… Vestimentaţia masculină nu evolua atât de rapid precum cea feminină. Până acum. În prezent, frecvenţa de schimbare e cam aceeaşi pentru ambele sexe.

Te referi acum la modă – podium, tendinţe, să zicem – sau… ?

La stil! Stilul evoluează mult mai încet decât moda. Înainte se spunea că sunt şase luni la modă. Uită-te în dulapul tău, uită-te la lucrurile cu care te-ai îmbrăcat ieri, alaltăieri, acum câteva zile… Nu e un stil unitar. Sunt elemente disparate, puse împreună total neaşteptat… aşa funcţionăm acum. Chiar şi în zona de business există tot felul de experimente. Acesta este cuvântul de ordine.

Imagine dintr-un proiect All Hollow

Cum ţi se pare că experimentează bărbaţii din România? Îţi place ceea ce vezi pe stradă?

Îmi plac două categorii foarte clare… În primul rând, cei care au rămas în zona de clasic. Acolo forma a rămas aceeaşi, forma costumului, însă oamenii au început să introducă elemente noi, combinaţii cromatice foarte interesante… Creează ansambluri originale, fără să renunţe la lucrurile în care se simt confortabil. O cămaşă roz (ai aici nişte argumente – n.ed.) şi o cravată bleu-ciel erau ceva mai puţin obişnuit, până acum o vreme…

Apoi, îmi place ceea se întâmplă în zona adolescenţilor, 15-18 ani. Acolo, sunt cele mai puţin obişnuite combinaţii. Nu le pasă de tendinţe, nu le pasă de ceea ce spun oamenii despre ei. Şi atunci creează imaginea pe care şi-o doresc. Când te îmbraci trebuie să te mulţumeşti mai întâi pe tine. Multă lume se îmbracă pentru a-i mulţumi pe ceilalţi, în primul rând, şi uită acest lucru. Din această zonă îmi trag şi eu inspiraţia.

De unde bănuieşti tu că îşi iau ei inspiraţia, când revistele de stil nu mai există la noi…?

(Râde) Stai liniştit, nici pe dincolo nu mai sunt.  Ceea ce aruncăm noi e aurul altuia – ştii expresia. Ceea ce am trăit noi e pentru alţii o noutate absolută. În modă, azi, moda trece de la anii ’80 la ’90. Lumea e fascinată de zona asta rustică, de talciocul postrevoluţionar, de treninguri colorate, de costume foarte largi… E am o senzaţie de deja-vu, însă pentru cineva care nu a trăit (în) perioada aceea, e colosal. Dacă trăiam în Evul Mediu, aveam cam aceeaşi dilemă: armura mea, de la bunicul…

Eu îmi amintesc de blugii noştri Pyramide…

Blugii Pyramide cu talie înaltă, nu orice jeans.

… cu pense…

Da, cu pense, care îţi făceau posteriorul puţin mai mare decât ar trebui. În fine, fiecare perioadă are forma ei. Gândeşte-te cum combinam culorile, un şiret roz cu unul verde… Însă eu acum o senzaţie de deja-vu, iar noi, în general, ca oameni, foarte rar vrem să ne repetăm.

Ai spus că sunt multe lucruri care îţi plac la stilul – sau stilurile – de astăzi… Ce nu îţi place?

În continuare, mi-e greu să înţeleg aceşti pantaloni cu talie înaltă, cu pense, de care ai amintit. Îmi pare ciudat să îţi deformezi corpul. Orice ar zice moda. Asta poate fi un exerciţiu frumos pentru un podium… Ideea e aceea de a-ţi corecta corpul, de a-l face să arate aşa cum vrei tu. Un băiat cu umeri înguşti care îşi face posteriorul foarte mare nu e o imagine plăcută. Mie trebuie să îmi placă vizual, să existe proporţii, armonie cromatică…

Care e combinaţia ta vestimentar-cromatică preferată?

Negru, doar mă ştii foarte bine… Baza garderobei mea e formată din piese negre, în care mă simt bine. Am multe haine pe care le-am cumpărat sub un impuls de moment, însă în care nu mă simt bine. Încerc să mă mai îmbrac complet în negru, să introduc culori – asta e o noutate la mine. Mă simt foarte bine în costum (iată sugestiile noastre cromatice – n.ed.), însă port rar, nu prea mai cadrează cu mediul în care mă învârt preponderent… Sunt destul de sport.

La asta voiam să ajung: dacă e să numeşti elementele ţinutei tale obişnuite, care ar fi acelea?

Sneakers, tricou (am o colecţie imensă)… Asta e o uniformă. Uniforma mea de stilist. Când eşti stilist, lumea se uită la cum eşti îmbrăcat. Dacă tot sunt în negru, atunci hainele să aibă o formă mai interesantă, să fie un detaliu mai interesant, nişte pantofii mai interesanţi… Trebuie să mulţumeşti publicul, vizual. Ah, ceea ce mă reprezintă – şi am descoperit asta recent, uitându-mă la nişte emisiuni – este pardesiul. Ceea ce mă reprezintă este pardesiul. Când eram foarte tânar, purtam tot felul de redingote, împrumutate din garderoba teatrului. Astăzi reajung acolo, însă într-o cheie sport. Pardesiu lung, care, de la distanţă, seamănă cu o redingotă, pantofi sport, o camăşă pusă peste un tricou… cam pe aici.

De ce, atunci când sunt mai mulţi stilişti, la un loc, există senzaţia acută de men – and women – in black?

Când m-am apucat eu de meseria asta, cu foarte-foarte mulţi ani în urmă, unul dintre cele mai importante evenimente la care am participat a fost London Fashion Week. Am aterizat la Londra îmbrăcat în uniforma acelei perioade. Cămaşă roz, pantaloni galbeni… Eram destul de colorat, paradoxal, extrem de colorat. Ei, am avut senzaţia că am ajuns la o înmormântare: toată lumea era îmbrăcată în negru. Aşa marcai că făceai parte dintr-un grup. M-am dus a doua zi şi mi-am cumpărat tot ce se putea, pe negru. Era uniforma. Acum, stiliştii sunt puţin mai coloraţi decât atunci.

Deci e ceva cu negrul…

La mine o chestiune practică. Eu plec din casă la 8-9 dimineaţa şi mă întorc la 11 noaptea. În condiţiile în care lumea se uită la cum eşti îmbrăcat, mi se mai pare mai uşor să pun ceva negru pe mine.

Aşadar, e şi o chestie de safety?

Da. N-am timp să mă duc acasă să mă schimb. Cel mult intru într-un magazin şi cumpăr un tricou nou, dacă s-a întâmplat ceva… Revenind la începutul discuţiei noastre – eu nu am putut despărţi niciodată stilistul de criticul de modă. Un stilist trebuie să fie un bun critic de modă. Un bun critic de orice. Şi de mâncare, şi de film… El trebuie să tragă nişte concluzii. Nu poţi să tragi nişte concluzii uitându-te plat la ceva. Când spui „Îmi place“/„Nu îmi place“ trebuie să ştii şi de ce. Oricum, astăzi, critica de modă, ca meserie, nu mai există. A dispărut. În lume. Oamenii nu mai comentează colecţiile, doar le fotografiază. Ah, există un cont de Instagram care mă face să cred că s-a găsit o variantă modernă a ideii de critică de modă, însă e total neaşteptată şi total nefirească… Iar critici de modă mai sunt doi-trei în lume – Cathy Horyn, Alexander Fury… – însă mai există pentru că sunt instituţii publice. Vreau, nu vreau, meseria mea, acum, e doar de stilist.

Nişte recomandări practice pentru bărbaţi?

Nu o să spun „Cumpără costume X sau Y“, că nu ajută pe nimeni. Când te îmbraci, trebuie să ştii un lucru foarte clar: cum este corpul tău. Să ştii cum arată corpul tău când eşti gol. Că ai umerii mai înguşti sau mai laţi, şoldurile, tot aşa, mai late sau mai înguste, că ai talie sau nu, că ai burtă sau nu ai burtă… Tu, ca bărbat sau ca femeie, trebuie să te îmbraci în funcţie de corpul tău (valabil şi în acest caz – n.ed). Prima regulă.

A doua: trebuie să te gândeşti care este viaţa ta şi ce vrei să transmiţi. Pe un dentist îmbrăcat în hip-hopper nu prea îţi vine să îl laşi să îţi bage mâna în gură… Pe un tip care vrea să joace banii tăi la bursă, îmbrăcat ca un rocker, iarăşi, nu îl vei lăsa… Lucrurile sunt foarte simple. Nimeni nu crede, însă aşa e. Dacă ai răspunsurile la aceste două întrebări, e foarte uşor să te îmbraci. Hainele sunt doar un înveliş care te ajută să îţi redesenezi corpul. Sigur, poţi ajunge la asta şi făcând sport, apelând la operaţii estetice… însă cel mai uşor e să te îmbraci. Poţi să arăţi aşa cum vrei tu.

În clipa în care te uiţi la tine şi te placi, viaţa ta e deja altfel. Mie îmi pare că aceia care se duc la psiholog ar trebui mai întâi să se ducă la un stilist. Chiar cred în chestia asta. Există tot felul de experimente, unele dubioase, care confirmă acest lucru. Fără a vulgariza, unele drame familiale încep de la garderobă. Suferim şi pentru idealuri politice, pentru bani etc., însă în primul rând suferim pentru că nu mai suntem plăcuţi. Învaţă să te îmbraci conform corpului tău… nou. Corpul se modifică. Al meu de acum nu mai are nicio legătură cu cel de acum 20 de ani, când eram aşa (pune mâna pe un cuţit)… Oamenii care degajă o siguranţă fantastică se simt bine în pielea lor. Însă pielea lor e haina lor. Toţi avem culorile noastre. Într-o zi proastă, dacă porţi culoarea corectă, oamenii vor spune ce bine arăţi.

Ar fi bine ca aceste lucruri să fie însuşite încă din clasele primare – atunci când îi învaţă pe copii armoniile cromatice, să le spună şi care sunt culorile cele mai bune pentru ei. „Uite, draga mea fetiţă, la părul tău blond ar arăta foarte bine pe tine rozul ăsta, turcoazul acesta…“ Pierdem nişte lucruri esenţiale şi ajungem în viaţă disfuncţionali vestimentari, apoi iar stăm şi ne chinuim…

Dincolo de tot ce ai realizat, ce ai experimentat, ce ţi-ai dori să faci sau să re-faci?

E întrebarea mea dintotdeauna… Sunt trei lucruri la care mă gândesc. Primul: în mod sigur, nu o să mai scriu cărţi. Nu mai funcţionează. Lumea spune: „De ce nu mai scrii una, ca să intri în Uniunea Scriitorilor?“ Nu am scris două volume ca să intru în Uniune, ci pentru că aşa s-a întâmplat, ca multe lucruri din lumea asta… Nu o să mai scriu cărţi, nu o să mai scriu modă. Vreau să îmi comunic ideile vizual. Cred că aşa trebuie să se întâmple acum.

Instagramul funcţionează mai bine decât Facebookul. Aş vrea să lucrez cu Tim Walker, asta e lucrul pe care mi-l doresc foarte mult… şi o să ajung să lucrez cu el, muncind din greu. Şi aş vrea să mă întorc, să fac nu teatru, ci film. Vreau să fac costum de film, în nişte echipe creative în care cred. Asta e mantra mea acum: lucrez doar cu oamenii în care cred şi cu care mă simt bine, fie că e vorba de colegi sau clienţi. Nu ştiu dacă mai am multe de spus, însă mai am multe de repovestit.