Costin Miu, ghid montan: „Nu muntele trebuie cucerit, ci propriile noastre temeri și limite”

Eduard Țone

, Carieră, Interviu

Costin Miu este ghid montan, dar nu unul oarecare. El antrenează și conduce oameni în multe zone montane din întreaga lume, iar dacă privești lista acestora, te înfiorezi. De plăcere. Kilimanjaro, Mont Blanc, Aconcagua, Matterhorn, Everest Base Camp, Island Peak, Elbrus etc. Cu alte cuvinte, Costin Miu joacă în Liga Campionilor ghizilor montani, iar dacă ești pasionat de urcat munți, te va duce și pe tine acolo, într-o tură de neuitat, având în minte un cuvânt de la care pornește întreaga lui filosofie: siguranță.

Am stat de vorbă cu Costin despre ce presupune această meserie și despre cum sunt experiențele pe care le trăiește și pe care le oferă.

costin miuCe înseamnă să fii ghid montan în România? Cât de mare trebuie să fie pasiunea pentru munte? Tu de la ce vârstă o ai și cum s-a-ntâmplat?

Cred că înseamnă cam același lucru care ar trebui să însemne în orice țară din lumea asta. În viziunea mea, ghidul montan este acel personaj care te ajută să te-ntorci acasă întreg de pe munte, nu să urci pe vârf cu orice preț. De multe ori, „cu orice preț” înseamnă că s-ar putea să plătești prețul final și nu cred că există vreun munte care să merite asta.

Punctual, România are destui ghizi care-și fac treaba cum trebuie, dar există și mult amatorism și fake marketing, ca să nu-i zic minciună. Dacă vorbim despre pasiune, cred că e valabil pentru orice meserie să-ți placă ceea ce faci. Ghidăria montană, poate mai mult decât altele, e o profesie vocațională, trebuie să te fi născut cu capabilitatea de a avea grijă de ceilalți, de a pune interesele clienților înaintea celor personale și de a genera încredere oamenilor care-și pun viața în mâinile tale.

Eu m-am apucat de munte pe la 12 ani, am avut norocul să am un profesor de literatură și mentor, Dan Smoleanu, care mi-a cultivat cele două pasiuni ce aveau să-mi modeleze viața: scrisul și muntele.

Când ai început prima oară să faci ghidaj montan și pe cine ai ghidat? Știu că ai fost inițial jurnalist, apoi ai lucrat în PR.

Ca multe alte lucruri cu care viața te aduce față în față „întâmplător”, dar care, de fapt, sunt sincronicități care îți vor defini ulterior destinul, și prima mea experiență de ghid a venit din neant. Un prieten, care avea o agenție de turism, organizase o expediție pe Kilimanjaro. Eu, fiind singura lui cunoștință cu ceva experiență de munți înalți și de Africa, m-a abordat și mi-a propus să însoțesc grupul.

Am luat-o ca pe o provocare, mi-a plăcut foarte tare și atunci s-a produs declicul. După vreo 10 ani de media și-ncă 10 de PR și comunicare, am simțit că mi-am cam consumat pasiunea pentru ele. În plus, ambele domenii se transformau în ceva în care nu mă mai recunoșteam, așa că trecerea s-a produs natural. Acea schimbare este cel mai bun lucru pe care l-am făcut, vreodată, pentru mine.

Care sunt vârfurile din România cu care te poți lăuda și care dintre ele a fost cel mai greu de cucerit?

costin miuAsta cu „cuceritul” și „lăudatul” vis-à-vis de diverse scopuri în viață are o cu totul altă conotație când vine vorba de munte. Cel puțin în viziunea mea. Dacă e de cucerit ceva pe munte, apoi ăla nu e muntele, ci propriile noastre frici și limite pe care ni le punem inconștient, cu care ne-am născut sau care ne-au fost cultivate de-a lungul vieții. Face și această smerenie parte din respectul pe care ar trebui să-l arătăm muntelui.

Motto-ul meu e „respectă muntele și el te va ține în viață și-ți va oferi satisfacții imense”. Sunt ghid montan, proiectele mele sunt oamenii, nu vârfurile, de aceea mă bucur mult mai tare de vârfurile pe care i-am ajutat pe ei să ajungă decât de cele, destule, pe care le-am urcat eu.

Știu că pleci deseori din țară, escaladând și munții de prin alte părți. Care a fost prima experiență de acest gen, unde, și cum a fost?

Îți spuneam mai sus, Kilimanjaro (5895m) a fost primul munte pe care am ghidat un grup. Mă rog, ghidat e mult spus pentru vremea aia, 2012, pentru că nu eram nici ghid acreditat, nici nu aveam experiența de acum. Probabil, cel mai corect ar fi „am însoțit” un grup de oameni care, cu o singură excepție, nu aveau vreo experiență de munte.

A fost foarte important pentru mine să constat că sunt bun la asta, că-mi vine natural să am grijă de niște oameni cu care nu aveam nici o legătură până la acel moment. Cum ziceam, ghidăria montană e o meserie vocațională prin excelență.

În 2014, spre exemplu, m-am întors de la 6850 de metri, la 100 de metri sub vârful Aconcagua, pentru că am considerat că siguranța clienților era mai importantă decât dorința mea de ajunge pe vârful de unde mă mai întorsesem fără succes cu un an înainte, tot din cauza unui viscol. Asta face un ghid montan, ia decizii, uneori, frustrante pentru el, dar salvatoare pentru grup.

Care sunt munții cei mai importanți de afară pe care îi ai deja în palmares? Și care sunt cei pe care nu îi ai, dar sunt în plan. Și de ce?

costin miuUrc, în fiecare an, destule vârfuri din Alpi, gen Mont Blanc, Monte Rosa, Breithorn, Matterhorn, apoi Elbrus, din Caucaz, Island Peak din Himalaya, toate fiind vârfuri unde merg cu iubitori de munte. Am norocul să atrag lângă mine oameni de calitate, care nu-și doresc doar să urce un vârf, ci vor să se bucure de o experiență 360 specială.

Pentru mine, spre exemplu, Mont Blanc e cel mai înalt vârf al Alpilor, dar e și o stare de spirit pe care o induc oamenilor. E înconjurat de istorie, de tradiții locale, de gastronomia specifică zonei Haute Savoia, de poveștile Chamonix-ului, lucruri pe care le transmit oamenilor și pe care îi ajut să le descopere. La capitolul vârfuri pe care aș vrea să le urc, există unul în Himalaya care mă cheamă, dar toate la timpul lor.

A devenit deja de notorietate faptul că duci oameni din România în Himalaya. Povestește-ne mai multe despre acest proiect pe care-l desfășori anual.

costin miuAm și ani în care merg de două ori în Himalaya, în ambele sezoane, atât cel de primăvară, cât și în cel de toamnă. De regulă, în aprilie-mai sunt în tabăra de bază e Everestului, iar în octombrie-noiembrie în Annapurna Circuit.

Ambele sunt printre cele mai frumoase circuite de trekking din lume, iar eu sunt printre pionierii care au deschis aceste trasee pentru iubitorii de munte din România. La un calcul rapid, cred că sunt peste 80 de români care m-au însoțit în Himalaya nepaleză, iar acestora li se adaugă clienți din Norvegia, Franța, Spania, US, Australia, Canada sau Noua Zeelandă. De ce preferă oamenii să meargă cu mine? Pentru că sunt singurul ghid montan român care are o tabără de corturi în interiorul taberei de bază a Everestului.

În mod normal, permisul de trekker îți permite să vezi tabăra de bază și să te întorci de unde ai plecat. Eu, după atâția ani de mers acolo an de an, reușesc să ofer clienților șansa să petreacă o noapte în Base Camp, să ia cina în dinner tent, să doarmă în cort pe Khumbu Glacier, să admire ghețarii din jur la lumina lunii pline, să stea de vorbă cu alpiniști sherpa care au urcat Everestul de multe ori.

Glumind, diferența dintre a vedea tabăra de bază e Everestului și a petrece o zi și o noapte acolo e ca aceea dintre a vedea o prezentare de lenjerie Victoria’s Secret și a avea acces în culisele show-ului.

costin miuCe calități trebuie să aibă cei care se înscriu în această expediție? (și în expedițiile tale, în general). Persoanele care se înscriu au nevoie de antrenament în prealabil? Cum se desfășoară briefingul pe care-l ții?

Trekkingul în Himalaya, așa cum îi spune și numele, e un trekking, adică nu presupune dificultăți tehnice, ci doar o condiție fizică decentă. Întotdeauna le spun oamenilor că ce vezi acolo e prea frumos ca să nu ai și o pregătire care să-ți permită să te bucuri de peisajele minunate. Dificultatea nu vine din efortul fizic, ci din felul special în care organismul simte acest efort făcut în condiții de lipsă de oxigen, cauzată de urcarea în altitudine.

Am programe de antrenament specific anaerob pentru dezvoltarea capacității pulmonare, nu sunt greu de urmat, așa că au fost foarte puține cazurile în care cineva a trebuit să se întoarcă din drumul spre EBC. Pe de altă parte, antrenamentele pentru vârfuri sunt cu totul altceva. Acolo ai nevoie de cunoștințe tehnice solide de alpinism de vară și de iarnă, de o condiție fizică la care ajungi după multă muncă, adică ieși din zona de confort destul de grav. Și satisfacțiile sunt altele decât în cazul unui trekking, dar și duritatea antrenamentelor e proporțională.

Cum se desfășoară un briefing? Cred că e foarte important ca oamenii să înțeleagă la ce se înhamă și, mai ales, de ce se înhamă. În zilele noastre, toată lumea consumă pe nemestecate concepte. Cu cât sună mai frumos, cu atât par mai tentante. Unul dintre ele e cel cu depășirea limitelor, iar treaba mea e să le pun pe o tavă cu ce vine la pachet această depășire a limitelor.

Am avut situații în care am fost nevoit să refuz oameni care doreau să meargă cu mine pe munți sau să întrerup o relație de acest fel după primul munte urcat împreună. E simplu, dacă motivațiile acelui om nu se potrivesc cu filosofia mea de munte, nu ne jucăm împreună, nu suntem din același film.

Povestește-ne o amintire plăcută din aceste expediții și una mai puțin plăcută.

costin miuDin fericire pentru mine, primele sunt foarte multe, celelalte foarte puține. Amintiri plăcute sunt toate acele momente în care simți fericirea în glasul oamenilor pe care i-ai antrenat și care au ajuns pe un vârf sau lacrimile de emoție din ochii celor care ajung în Everest Base Camp, un loc încărcat de energia fantastică a miilor de alpiniști care au locuit aici câte 45-50 de zile în căutarea visului suprem, Everestul.

Amintiri neplăcute? Poate cel două avalanșe de stânci care m-au prins în Alpi, dar care au avut, și ele, rostul lor, m-au învățat multe lucruri și mi-au confirmat altele.

La ce procent ai estima riscurile unei asemenea expediții?

costin miuMountaineering-ul este, prin excelență, o ocupație cu grad de risc prezent tot timpul, totul e să știi să-l apreciezi corect și să acționezi ca atare. E greu de cuantificat asta în cifre, dar, spre exemplu, din cei peste 80 de oameni care m-au însoțit în Himalaya, unul singur a trebuit să se întoarcă înainte de tabăra de bază din cauza problemelor cu respirația, iar alți 3-4 au renunțat din cauza lipsei de confort fizic sau mental.

Altitudinea asta face, te pune față în față cu propriile limitări. Din fericire, asigurările de altitudine acoperă eventualele evacuări cu elicopterul în cazuri de urgență, deci cam toate riscurile sunt acoperite. Bine-nțeles, în cazul ascensiunilor pe vârfuri înalte, riscurile provin și din alte surse necontrolabile și neantrenabile, gen vremea potrivnică, căderi de pietre sau de gheață, alunecări etc.

În Europa unde pot veni montaniarzii cu tine?

Pregătesc oameni pentru vârfurile Alpilor, am vorbim de ele mai sus, pentru Elbrus, în Rusia și altele. Fiind și instructor de schi, organizez tabere de schi alpin și de schi de tură în Serbia, la Kopaonik, sau în Norvegia. Să schiezi offpiste deasupra fiordurilor sau la lumina aurorei boreale e ceva greu de descris în cuvinte.

Cât este pasiune și cât este afacere în meseria de ghid montan? Se câștigă bine?

Ți-am mai zis, e un job aproape imposibil de făcut fără pasiune. E îndeajuns de expus la pericole de toate felurile și de consumator de energie încât să nu-l poți face doar ca să ai cum plăti niște facturi.

De asemenea, pentru mine, pasiunea oamenilor cu care merg pe munte funcționează ca un catalizator care mă ajută să rămân, la rândul meu, pasionat. Financiar vorbind, e de ajuns să-ți spun faptul că, cel mai probabil, ne numărăm pe degetele celor două mâini cei care am reușit, în România, să facem din ghidăria montană un mijloc de trai. Raportat la alte meserii și la nivelul de trai mediu al românilor, poate părea un job bine plătit, dar relativ la riscuri sau costuri asociate, nu mai e atât de apetisant. Oricum, la asta se adaugă celelalte beneficii: libertatea, un mediu de muncă sănătos, locurile frumoase pe care le vezi, oamenii noi care vin continuu în viața ta.

Care e cea mai mare satisfacție a ta, ca ghid?

Să vezi un om pe care l-ai învățat să se încheie la șireturile bocancilor plângând de fericire pe vârful lui Matterhorn. As simple as that.

Pe Costin Miu, laolaltă cu aventurile și turele lui montane, îl găsești pe propriul site, costinmiu.com.

Citește și un interviu cu Jose Gaspar, cel care a adus bucătăria portugheză în București