Liviu Iancu: “Xanax e un câine turbat pe care l-am crescut de mic, i-am dat tot ce aveam mai bun, și care-și mușcă inclusiv stăpânul”

Avatar

Eduard Țone

, Interviu

Vedem în librării tot mai multe cărți scrise de autori români. Un lucru îmbucurător. Desigur, nu toate au și calitatea pe care ai aștepta-o de la ele, poate și acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu vedem des scriitori români care să „explodeze” pe piața internațională a cărții. Recent, a apărut, însă, un roman care are un succes enorm și care a stârnit o binevenită curiozitate legată de autorul lui.

Liviu Iancu este jurnalist cu ani mulți de „redacție” în spate și cu un aplomb teribil în articolele din sfera economică (turism) pe care le dospește cu har pe site-ul profit.ro. Xanax, primul său roman, apărut la Editura Trei, este o carte pe care, odată ce o începi, n-o mai lași din mână până la final. Aș spune că cititorul asistă cu uimire cum un sculptor talentat cioplește cu pricepere un imens bloc de piatră, pe parcursul a… 500 de pagini, la final lăsându-ți în bibliotecă, dar mai ales în suflet, o mică operă de artă.

liviu iancu xanax

Am discutat cu Liviu Iancu despre Xanax, la câteva săptămâni după ce am asistat la o inedită lansare a romanului într-un avion, deasupra Mediteranei. Moment în care scriitorul se afla sub efectul medicamentului ce dă numele romanului și la care apelează când îl cuprinde o consistentă teamă de zbor, în contrast major cu curajul de a spune lucrurilor pe nume, așa cum se întâmplă în paginile cărții.

Când ai luat decizia de a scrie Xanax și de ce?

Cred că prin clasa a doua sau a treia, după primele cărți pe care le-am citit, mi s-a urcat miligramul de cultură la cap și m-am gândit că pot scrie și eu o carte și chiar am început să buchisesc ceva într-un caiet, dar am abandonat proiectul după câteva zile, atunci când am primit cadou un cățeluș de vânătoare. Era mult mai interesant cățelul decât cartea și am rămas cu părerea asta și acum, când renunț fără regrete la orice carte pe care o citesc ca să ies cu câinele meu pe câmp. Prin generală, după ce devoram roman după roman de dragoste, m-am gândit că pot și eu să scriu unul, dar la scurt timp am descoperit că am ceva succes la fete și m-am ținut de treaba asta, renunțând din nou la carte.

La facultate am avut o altă tentativă de a scrie, după ce am citit Un veac de singurătate, însă și atunci m-am lăsat, pentru că în viața mea a apărut alcoolul, atât de fascinant la acea vârstă încât mi-a ocupat tot timpul. Dar acum, privind retrospectiv, cred că am făcut bine că n-am scris, nu eram pregătit atunci pentru o carte și nu aveam ce spune. Mulți cad în păcatul ăsta, au impresia că dacă au citit o brumă de cărți se și pricep să scrie ei unele, iar asta e total fals. Ca să scrii o carte bună trebuie nu doar să știi cum s-o faci, ci și să ai ce spune. Nu e de ajuns să fi citit, așa cum nu e suficient să fi văzut filme de bătaie ca să știi să te lupți. Îmi amintesc că atunci când eram prin școala generală vedeam la căminul cultural filme cu Bruce Lee și, în drum spre casă, credeam că am dobândit deja calitățile lui și mă apucam să dau cu picioarele în garduri și să lovesc frunzele din copaci, deasupra capului. Efectul era că mă întorceam acasă cu pantalonii rupți în fund. Așa că dacă citiți o carte care nu spune nimic și simțiți că autorul vrea doar să-și arate superioritatea, nu vă supărați pe el, e doar un visător cu pantalonii ciuruiți.

Am scris Xanax sub presiune, pentru că n-aveam niciun chef să fac asta. Scriam zi de zi știri la serviciu, iar tot ce-mi mai lipsea era să mai scriu ceva și în afara programului. Am auzit undeva un banc cu un ginecolog bătrân de pe vremea lui Ceaușescu, care se dusese cu creierii zdrențe la psihiatru, după o zi infernală, începută la 8 dimineața. Fusese chemat să facă un control ginecologic celor 800 de femei care lucrau la Tricodava, după care, imediat, a fost trimis pentru un alt control la Apaca, iar asta însemna să vadă sexele a încă 1.200 de femei. “Și atunci ați înnebunit?”, l-a întrebat psihiatrul. “Nu încă. După ce am terminat controlul am pornit pe jos, printre blocuri, spre casă, și undeva, dintr-un gang, mi-a ieșit în față o țigăncușă, care a încercat să mă ademenească: <<Nene, nene, dacă îmi dai 10 lei îți arăt păsărica…>>”.

După toată munca din presă de zi cu zi, a scrie seara la o carte a fost la fel de ispititor ca țigănușa dintre blocuri pentru ginecologul sătul să vadă femei goale.

Xanax e o carte atipică, pentru că, încă înainte de a fi scrisă, nu ea și-a căutat cititorii, ci cititorii au cerut-o pe piață. Totul a început cu mulți ani în urmă, când se cam stricase jucăria Mediafax și aproape toți cei care lucrau în departamentul economic al agenției, printre care mă număram, au plecat și au fondat Profit.ro, un site cu știri de business foarte serioase. Și redactorul șef de acolo, un tip cu care ieșeam serile la bere și care mă știa bine, mi-a propus să scriu din când în când câte o poveste de genul celor pe care le spuneam când mergeam la cârciumă. Așa a apărut Briza, un text în care mi-am amintit cum plecam cu noaptea în cap la mare în anii ’80, mai multe familii cu copii, și cum luam mâncare de acasă la pachet și ne cazam la gazdă. Articolul a fost cel mai citit din Profit din toată săptămâna, cu toate că a avut concurenți știri economice de mare impact, citate de televiziuni. A urmat o altă povestire, și alta, și alta, până când cititorii au început să se obișnuiască cu ele și să-mi ceară să scriu o carte cu toate astea. Cartea conține câteva astfel de povești publicate în Profit, care acoperă sub 10% din ea, pentru că restul n-a fost publicat niciodată.

liviu iancu xanax
Liviu Iancu iubește cărțile, câinii de vânătoare și… vânătoarea

Ce ți-ai spus în momentul ăla în care ți-a venit ideea să-ți pui viața pe tavă?

Îmi amintesc că am citit undeva despre Marin Preda, care a fost acuzat de foști deținuți politici, după ce a scris “Cel mai iubit dintre pământeni”, că dacă tot a deschis un subiect sensibil, n-a dus treaba până la capăt și a prezentat jumătăți de adevăr. Așa că eu mi-am zis că dacă tot îmi pun viața pe tavă, să o dezvelesc de țiplă, astfel că dacă o bagi în cuptor să nu miroasă urât. Cu toate astea și cu toate cele 500 de pagini ale cărții au rămas o grămadă de lucruri nespuse.

Ești debordant de sincer în carte. Atât față de tine însuți cât și față de ceilalți. Nu ți-a fost teamă de asta? Unele personaje din carte, poate nu descrise în tușe diafane, sunt lesne recognoscibile. Ai avut vreodată un gând de genul: „băi, poate că nu e <frumos> să povestesc lucruri atât de intime, trăite alături de colegi mai buni sau mai răi”? Dacă da, de ce ai făcut-o? Dacă nu, de ce ai făcut-o?

Să știi că românul e un paradox, deși e în general ipocrit și-și ascunde slăbiciunile, nu-i urăște pe cei sinceri. Poate, pe undeva, românului familist, cu doi copii acasă și amantă cu copil în orașul vecin, îi crește stima de sine când citește într-o carte că un ziarist bețiv își petrecea serile la curve. Lumea te iartă dacă te dezbraci în fundul gol și alergi prin zăpadă. Nimeni nu face mișto de Teleșpan, care a povestit fără perdea în cartea lui despre homosexualitatea lui și a altora, însă există o grămadă de bancuri și apropouri la homosexualitatea pe care încearcă s-o ascundă cu orice preț un mare creator de chiloți.

liviu iancu xanax

M-am gândit și că n-ar fi frumos să povestesc intimități despre cei din jur, însă dacă pe mine nu m-am menajat, nu văd de ce i-aș fi ocrotit pe ei. O carte care aspiră să fie bună și să reziste în timp e ca un topor care taie până și fierul, nu ca o pereche de cătușe roz, de pluș, ca cele din sex shop. Cred că o carte adevărată, care își propune să nu fie uitată după ce citești ultima pagină, nu se încurcă în “tușe diafane” și merită orice sacrificiu, inclusiv ca o mână de oameni să se supere pe tine. După ce a scris Moromeții, toată Siliștea-Gumești era supărată pe Marin Preda, pentru că povestise acolo despre viețile lor și mai ales despre defectele oamenilor. Acum, probabil, și ultimul nepot al celui care a inspirat personajul “Țugurlan” e mândru că străbunicul lui a intrat în literatură și o să rămănă acolo cât timp va exista limba română.

Eu nu știu dacă Xanax și personajele mele vor avea viață lungă, dar măcar am încercat.

Ți-a reproșat cineva „prezent” în carte faptul că l-ai inclus acolo, poate cu povestiri de care nu ar fi tocmai mândru?

Da, mi-au reproșat câțiva prieteni, însă nici măcar ei nu s-au supărat foarte tare și până la urmă au înțeles că miza mea era alta, nu să le scot lor defectele în evidență. Dacă un personaj din carte ar trebui să se supere foarte tare, eu aș fi acela, pentru că pe mine m-am dat cel mai tare în vileag și despre mine am scris cele mai urâte lucruri.

S-a supărat foarte tare și așa a rămas și acum, la mai bine de o jumătate de an de la apariția cărții, și tatăl lui Costel, prietenul meu din copilărie. “Nea Mitică”, așa cum l-am numit în carte, s-a plâns că a fost făcut de râs și că toată lumea din comună a citit acolo că îi place băutura și că nu iubește munca. Dar oamenii știau oricum toate astea, însă pe el l-a deranjat că au rămas scrise undeva. Sătul de reproșurile pe care i le făcea lui referitor la mine, Costel i-a zis într-o zi: “Ar trebui să-i mulțumești lui Liviu, pentru că te-a luat din șanț și te-a băgat în literatura română!”

Nu mi-a mulțumit nimeni, trebuie să recunosc, nici măcar cei despre care am scris de bine.

Ai regretat vreodată că te-ai făcut jurnalist? Să recunoaștem: e o meserie care se transformă fundamental, din cauza dispariției print-ului și care cu siguranță nu mai are aceeași savoare ca odinioară.

Regret în fiecare zi că m-am făcut jurnalist, mai ales când văd că foști colegi de liceu directori pe la companii multinaționale se plimbă cu mașini luxoase și umblă îmbrăcați în costume scumpe, ale căror cravate costă cât blugii mei… Pe de altă parte, mă bucur în fiecare zi că sunt jurnalist, pentru că văd cum aceiași colegi sunt captivi într-un job unde trebuie să lucreze de dimineața până seara, ca niște sclavi, iar răsplata e o mașină scumpă și un costum Armani.

Eu îmi permit ca la 44 de ani să umblu miercuri la prânz pe Magheru în pantaloni scurți și tricou, iar dacă vreau, să-mi scot și cățelul cu mine și să stăm la o terasă din centrul vechi, cu laptopul în față, până spre seară. Din păcate, asta nu se întâmplă în toată presa, dar sunt norocos să fac parte din una dintre cele câteva redacții unde ți se dă libertate, multă libertate, iar libertatea se plătește scump, inclusiv cu un trai nu foarte prosper.

Alege: scriitor sau jurnalist? Motivează! Fără să ne gândim că, dacă n-ai fi fost jurnalist, n-ai fi ajuns, iată!, scriitor.

liviu iancu xanax
Liviu Iancu își lansează cartea în avion, la 10000 de metri deasupra Mediteranei

Sunt jurnalist, pentru că asta am făcut de 20 de ani și din asta trăiesc deocamdată, deși Xanax mi-a adus ceva bani, pentru că s-a vândut bine. Am mai spus-o, dacă Gică Hagi joacă într-un film, nu poți afirma că e actor, așa cum nici o pipiță care prezintă vremea la TV, dar trăiește din banii amantului, nu e meteorolog.

Presa e o meserie în care nimeni nu vrea să îmbătrânească, însă, fără să-ți dai seama, între două conferințe și două deplasări în străinătate, în interes de serviciu, te trezești dintr-o dată că ai 50 de ani, că nu știi să faci nimic altceva și că e prea târziu să încerci ceva nou. Și că, poate, nu ai nici chef să încerci ceva nou, pentru că ești atât de îmbibat de presă încât nu mai încape nimic altceva în tine. Presa e ca o boală gravă, cu evoluție lentă, pe care o duci pe picioare zeci de ani și când îți dai seama cât ești de bolnav, e deja tardiv și nu-și mai asumă niciun doctor riscul să te opereze.

Cât de mult caracterizează lumea rurală, pe care o descrii cu atâta culoare, și care pare desprinsă din Las Fierbinți, România zilelor noastre?

Foarte mult! România asta e, de fapt, un mare sat în care ne privim dușmănoși unii pe alții din spatele gardurilor, în care ne zâmbim în față, dar ne bârfim și ne urâm de moarte. România nu înseamnă cele câteva sute de mii de intelectuali, ci bătrânii și șomerii cumpărați de PSD cu o găleată și un kilogram de zahăr. Dacă mergi sâmbătă dimineața la Obor, în plin centrul Bucureștiului, o să vezi România reală în jurul grătarului cu mici și o să înțelegi că indiferent câte sate ar fi dărâmat, Ceaușescu n-ar fi reușit niciodată să stârpească țăranul din noi, tot așa cum și el a rămas până la moarte un țăran, chiar dacă avea în casă piscină și chiuvete cu robinete suflate cu aur.

Autoironia de care dai dovadă în Xanax, laolaltă cu cinismul realist cu care-ți tratezi multe dintre personaje, completează atmosfera unui roman necruțător. Ți-a propus asta de la început? Ce ți-ai propus, de fapt, cu Xanax? E o carte „pentru tine”? E o carte pentru alții? 

Da, exact asta mi-am propus, să scriu un roman nemilos, dar să fac asta cu tandrețe. E o carte pe care am scris-o pentru ceilalți, nu pentru mine. Cei care spun că scriu cărți pentru sine, eu, unul, nu înțeleg de ce oare le publică, pentru că le-ar putea păstra într-un fișier unde să le vadă în intimitate ori de câte ori au chef, ca atunci când te obsedează o fostă iubită din tinerețe și ai mai păstrat pe undeva o fotografie cu ea, pe care o ții doar pentru tine. În fiecare moment în care am scris Xanax am avut în minte ca cei care citesc să nu se plictisească și am îndepărtat din carte tot ceea ce am crezut că sunt amănunte care pentru cineva de afară nu înseamnă nimic. Am vrut să fac din Xanax un bisturiu cu care omul care o citește să poată elimina din viața lui orice cangrenă despre care știa sau abia acum află. Xanax e, în același timp, un antidot împotriva depresiei și al plictiselii și un leac contra ipocriziei.

Ce așteptări ai de la cineva care-ți cumpără și-ți citește cartea?

În primul rând, mă aștept să o citească și să o ducă până la capăt. Apoi, mă aștept să înțeleagă din plin tot mesajul cărții, îmi doresc să o recomande și altora și, de ce nu, atunci când nu știu ce cadou să le facă celor la care țin, să le cumpere un Xanax. Dar cel mai tare mi-aș dori ca Xanax să fie o carte pe care cei ce o citesc să nu o uite niciodată.

Aș spune că ultima parte a cărții are o atmosferă nostalgică, mult mai filosofică, mai „așezată”, poate și mai matură. Este aceasta suprapunerea noului Liviu? Cel de după ce a cunoscut-o pe Raluca și cel de după operație?

liviu iancu xanax
Alături de Raluca, marea iubire, cea care i-a schimbat în mod radical viața lui Liviu Iancu, și despre care scriitorul povestește în ultima parte a romanului Xanax

Xanax e un roman în care vreau să arăt că un om se poate schimba radical, dacă e suficient de motivat, și că în străfundul sufletului fiecăruia dintre noi, indiferent cât de stricați devenim, există un omuleț în care a mai rămas ceva bun. Iar singurul lucru care poate să trezească la viață omulețul ăla bun din tine e iubirea, pentru că dacă nici iubirea nu reușește să toarne un strop de apă în sufletul tău uscat și să-l facă să înfrunzească, înseamnă că ești mort definitiv pe interior.

Probabil acum ești în perioada în care nu-ți dorești neapărat să mai scrii ceva, dar dacă peste o vreme ți-ar reveni această poftă, poate și impulsionat de succesul lui Xanax, despre ce ți-ar plăcea să scrii?

E prematur să vorbesc despre o nouă carte, dar tot ce pot să spun este că dacă va mai fi una, nu va semăna absolut deloc cu Xanax.

Scrii pentru profit.ro și ești o voce „temută” pe partea de turism – excelentele tale editoriale „mușcă” din nesimțirea celor care se perindă pe la conducerea turismului românesc, și nu numai. De fapt, cine se teme de tine? Sau, mai precis: cine ar trebui să se teamă de tine?

Probabil că presa a rămas ultimul lucru de care se mai tem cei de la putere, pentru că deja în era Dragnea și post-Dragnea justiția a rămas fără dinți și nu mai mușcă. Nici presa nu mușcă prea tare, ci mai mult linge, ca un câine bătrân și fără dinți, abandonat într-o parcare și căruia i se scurg ochii de foame și de care e bine să te ferești nu de teamă că te-ar sfâșia, ci că ai putea lua de la el purici sau o boală de piele. Cu toate acestea, au mai rămas în presă mici insulițe care ne arată cine sunt cu adevărat cei pe care i-am votat sau urmează să îi votăm, dar presa nu ne poate pune ștampila în mână și nu ne poate trage de mâneca să mergem la vot.

Presa românească e un cuțit care mai taie doar pâine moale sau unt și tare mă tem că așa a fost mereu. Xanax e un câine de o mie de ori mai agresiv decât toate articolele pe care le-am scris vreodată, pentru că nu mușcă doar din cei care ne guvernează, ci din fiecare dintre noi, fie că suntem mari filozofi, premieri sau șomeri. Xanax e un câine turbat pe care l-am crescut de mic, i-am dat tot ce aveam mai bun, și care-și mușcă inclusiv stăpânul.

Șansa turismului românesc este cea a găinii care merge la tăiat sau ești optimist? A existat vreun ministru al turismului care să-ți dea măcar o undă de speranță că vom ieși din sintagma „avem o țară superbă, păcat că e condusă de idioți”? Cine ar trebui să conducă turismul în România?

Atâta vreme cât banii pentru promovarea turismului și cât legile de care depinde acest domeniu, teoretic minunat, al economiei sunt făcute de oameni politici care nu sunt puși acolo pe criterii de competență, ci de fidelitate față de partid și de slugărnicie față de șefi, e clar că nu se va întâmpla mare lucru niciodată.

Dintre toți cei pe care i-am văzut de-a lungul vremii la cârma ministerului Turismului, singurul demnitar care mi-a dat o undă de speranță a fost Lucia Morariu, proprietara uneia dintre cele mai mari agenții de turism din România. Fiind venită direct dintr-un business puternic, a știut exact ce-i lipsește domeniului, și mai toate proiectele bune realizate în ultimii ani în turism au fost începute de ea cu un deceniu în urmă. Din păcate, a avut marele ghinion să aibă ca șef un politruc sinistru, Ovidiu Silaghi, care, ca atâția alți foști miniștri dădea impresia că nu știe să facă nimic pe lume, și a mai avut ghinionul unui premier înfumurat precum Tăriceanu, care nu punea mare preț pe turism și pe un secretar de stat oarecare.

Dincolo de teama de zbor, (mai) are cu adevărat nevoie de Xanax un jurnalist în ziua de azi? De ce? 

Un jurnalist în ziua de azi are nevoie de foarte multe lucruri, inclusiv să învețe să scrie, pentru că, din păcate, 99% dintre ziariști nu știu să scrie. Pe vremurile în care la ziarul Adevărul era patron Dinu Patriciu și adunase acolo zeci de vedete din presă, care mai de care mai bine plătită și mai renumită, omul care scria cel mai bine din tot ziarul (avea un blog pe atunci) era, culmea, directorul tehnic Marius Pescaru (Bob), care nu semna niciun text în ziar.

Presa românească nu încurajează scriitura frumoasă, nu te plătește nimeni mai mult că scrii mai elegant decât colegul, și de aceea sunt puține, foarte puține locuri unde poți citi cu plăcere un text mai lung de câteva fraze. Un jurnalist mai are nevoie și de bani, pentru că salariile din presă sunt încă foarte mici și nu poți face nimic de calitate cu burta goală, nici măcar presă. Un jurnalist mai are nevoie și de modele, și ce poate înțelege un tânăr care acum intră în presă când află că cel mai bine plătiți jurnaliști sunt cei care mint și manipulează cel mai tare?

Atunci când suni un politician sau un om de afaceri, imediat ce află că ești jurnalist trece imediat de la “dumneavoastră” la “tu”, chiar dacă nu știe ce vârstă ai și poți fi de două ori mai bătrân. Deci un jurnalist are nevoie și de respect, pe care nu și-l poate câștiga singur atâta vreme cât lucrează într-un loc unde dansează după interesele proprii ale patronului. Jurnaliștii simpli sunt cei care stau în frig și așteaptă să iasă avocatul ca să dea o declarație din poarta casei criminalului, sunt cei care așteaptă ore în șir în aeroport încercând să smulgă o frază de la Simona Halep sau cei care își freacă fundurile pe holurile Guvernului sau Palatului Parlamentului până când un premier semianalfabet sau un ministru șarlatan să spună două vorbe.

Ziariștii obișnuiți sunt pălmașii care muncesc ca niște robi pentru știrile pe care le vedeți seară de seară la TV și le citiți zi de zi pe net ori în ziare, dar nimeni nu-i recunoaște pe stradă, așa cum se întâmplă cu prompteriștii care doar le citesc uneori fără ca măcar să le înțeleagă. Ziariștii de rând mor anonimi, ca niște câini maidanezi, și mor săraci, după ce toată viața șefii lor plini de bani și de interese i-au suspectat că iau șpăgi. Iar ceea ce rămâne în urma lor sunt niște știri expirate, care ieri au făcut prima pagină a ziarelor, iar azi nu mai înseamnă absolut nimic.

*** Romanul Xanax a apărut la Editura Trei

Citește și: 5 cărți care au fost interzise din motive aberante